Cum redactez rezumatul unui text? Model.
Rezumatul reprezintă un text condensat care cuprinde ideile esențiale ale materialului sursă.
Redactează, în minimum 80 de cuvinte rezumatul textului.
În redactarea rezumatului:
− vei formula ideile importante, dovedind înțelegerea textului; 6 puncte
− vei prezenta evenimentele în succesiune logică; 2 puncte
− vei respecta regulile de alcătuire a unui rezumat. 4 puncte
• conținutul compunerii – 12 puncte
• redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor – 1 punct; coerența textului – 1 punct; proprietatea termenilor folosiți – 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea exprimării ideilor – 1 punct; respectarea normelor de ortografie – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; lizibilitatea – 1 punct).
„Printr-a VI-a, citisem pentru a doua oară Cireșarii și visam numai la expediții și exploratori. Tare aș fi vrut să plec, să explorez și să fac descoperiri, dar nu știam unde și cum. De fapt, nu puteam pleca niciunde, că trebuia să merg la școală, iar drumurile mele erau scurte și mereu aceleași: traversam Calea Moșilor pe la intersecția mare de la Eminescu, mai mergeam vreo două sute de metri pe trotuarul de vizavi de blocul meu, pe lângă Librărie și Pâine, și făceam dreapta pe strada școlii. Alte drumuri – ocazionale – mă purtau pe străduțele din spate sau până la intersecția cu Republicii, la cinema Miorița. Însă nicăieri, în toate aceste locuri, nu era nimic care să merite explorat sau descoperit. Nici măcar în gangurile aparent misterioase care duceau în parcările din spatele blocurilor, și nici în clădirea albă, ca un cub, de la punctul termic care huruia, gata s-o ia din loc – uneori, dacă vreun nene de acolo uita ușița deschisă, puteai vedea înăuntru o întunecime cu umbre bizare care trepidau. Nu era nimic de explorat nici în spălătoriile de la ultimele etaje sau în subsolurile blocurilor. […]
Pentru prima dată, am avut senzația că lumea mea de pe Calea Moșilor este prea mică și prea obișnuită.
Dar n-am renunțat la ideea de a deveni exploratoare. Tot gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că niciun cercetător care se respectă nu cercetează de unul singur. Fiecare are câte o echipă care îi ascultă ordinele fără să comenteze, îl urmează chiar și în centrul Pământului și îl admiră în permanență pentru inteligența și curajul de care dă dovadă. În expedițiile lui Jules Verne mereu plecau cel puțin doi oameni, asta poate și ca să existe dialoguri, căci altfel cărțile ar fi fost foarte plicticoase.
— Nu vreți să facem o echipă? le-am întrebat în șoaptă pe Vulpe Nicoleta, Crăciun Anamaria, Duță Corina și Căpățînă Liliana, adică pe fetele în care aveam cea mai mare încredere.
Le convocasem la sfârșitul orelor în laboratorul de chimie de lângă clasa noastră, care era mereu gol și părea locul potrivit pentru întruniri secrete.
— Ce fel de echipă? De baschet? spuse cu voce tare Căpățînă, care nu era deloc pătrunsă de importanța momentului.
Vocea ei ușor hârâită de la mononucleoza pe care o avusese într-a V-a se sparse în ecouri, în laborator. Ceva sinistru și necunoscut începu să fojgăie în spatele tablei. Am tras aer în piept și am așteptat ca fojgăitul să înceteze.
— Ei, de baschet! O echipă de exploratori. Ca în Cireșarii, dacă vreți, am adăugat repede, ca să le captez atenția și ca întrunirea noastră să nu se transforme din greșeală în ceva banal, cum era moda cu baschetul.
Știam însă că o să le impresionez cu Cireșarii. Vulpe deschise gura și o închise la loc.
— Oau! făcu ea, și atât.
— Și când să plecăm ca să explorăm? întrebă Duță Corina, care își planifica mereu lucrurile din timp. Dacă e în vacanță, eu nu pot să vin, că merg la țară… și oricum mai sunt trei luni până atunci.
— Nu plecăm nicăieri. Explorăm aici unde suntem.
Fetele se uitară surprinse în jur, ca și cum ar fi văzut laboratorul de chimie pentru prima oară. Afară se lăsa întunericul și umbrele serii de aprilie se insinuau în școala noastră printre ferestrele cu grilaj. Copiii ieșiseră de la ore, abia dacă li se mai auzeau glasurile îndepărtate.
— Nu văd nimic de explorat aici, spuse sec Crăciun Anamaria, care era cea mai realistă dintre toate.
Cumva mă așteptasem la asta și eram pregătită, căci de ceva vreme îmi încolțise în minte o idee demnă de un explorator.
— O să explorăm chiar școala noastră, care e veche de cel puțin o sută de ani. Dacă nu mă credeți, citiți pe placa de marmură de la intrarea profilor. […] Eu sunt convinsă că școala asta are ceva de ascuns. […]
Lui Vulpe îi lucesc un pic ochii, dar celelalte fete ascultă nepăsătoare, holbându-se la pereții albi și goi ca și cum li s-ar părea imposibil ca dincolo de ei să existe comori. ”
(Adina Popescu, Exploratorii de pe Calea Moșilor, în vol. 8 povestiri de pe Calea Moșilor)
O elevă din clasa a VI-a visa să exploreze lumea din jur, orașul. În fiecare zi, mergea spre școală pe același drum care îi părea neinteresant pentru că nu avea nimic nou de explorat. Gangurile, parcările, punctul termic și spălătoriile pe care le întâlnea în drummul său păreau plictisitoare.
În ciuda faptului că lumea din jur i se pare prea mică, fetița nu renunță la visul său de a deveni exploratoare așa că își propune să formeze o echipă cu prietenele sale pentru că este de părere că fără prieteni expedițiile ar fi plictisitoare.Astfel, le cheamă pe prietenele sale în laboratorul de chimie unde le împărtășește ideeaa sa. Căpățînă, care era pasionată de sport, neimpresionată de propunere, crede că prietena sa se referă la o echipă de baschet. Fata le spune prietenelor că își dorește o echipă ca cea din romanul „Cireșarii” și că vor explora împrejurimile, fără a părăsi orașul, fapt care colegelor li se pare banal și neinteresant. Acestea rămân nepăsătoare și la ideea fetei de a explora școala veche de o sută de ani.
