Compunere liberă (Relatarea unei întamplări reale sau imaginare) – Model
Scrie un text narativ, de minimum 200 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare despre o călătorie în universul cărților, incluzând cel puțin o secvență descriptivă și una dialogată.
În compunerea ta trebuie:
– să precizezi cadrul spatio-temporal al întâmplării;
– să relatezi o întamplare, respectand succesiunea logică a evenimentelor;
– să utilizezi cel puțin o secvență descriptivă și una dialogată;
– să ai un continut adecvat cerinţei formulate;
– să respecţi limitele de spaţiu indicate.
Punctajul pentru compunere se acordă astfel:
- conținutul compunerii – 12 puncte;
- redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor – 1 punct; coerența textului – 1 punct; proprietatea termenilor folosiți – 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea exprimării ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; lizibilitatea – 1 punct).
Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus.
Iubesc cărțile de când mă știu. Nici măcar nu-mi amintesc de viața mea de dinainte de a descoperi universul cărților. Mama mi-a povestit cum la petrecerea mea de 1 an, dintre toate obiectele așezate pe o tăviță, nu m-a interesat nimic altceva decât cărticica cu pagini viu-colorate de care am refuzat să mă despart multă vreme, bineînțeles doar înlocuind-o cu alta. Era de la sine înțeles că pentru mine acea înșiruire de litere nu avea niciun sens, dar ceea ce mă captiva erau imaginile. Până la vreo 5 ani deja aveam propria minibibliotecă în colțul camerei mele. Vă închipuiți că în primii ani eram fascinată de multitudinea de culori, de imaginile cu personajele preferate și de simplul gest de a răsfoi o carte nouă, chiar dacă nu înțelegeam foarte multe din aceasta. Amintirea care îmi leagă destinul de cărți este una mai veche, care îmi va rămâne întipărită în suflet multă vreme de acum încolo, o poveste ce mi-a pătruns în ADN, care face parte din mine și care mă duce cu gândul la unul dintre citatele Emiliei Buchwald, care spunea „Copiii devin cititori în brațele părinților.” În vremurile în care încă nu deslușisem tainele cititului și scrisului părinții aveau obiceiul de a-mi citi mereu. Astfel, au început primele mele incursiuni în această fascinantă lume. Și nu cred că exagerez când o numesc fascinantă, căci este cu adevărat o altă lume, o lume magică, în care imposibilul devine posibil, în care cu fiecare pagină răsfoită pătrunzi într-o nouă călătorie. Am citit la un moment dat undeva că „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”, iar din momentul în care am aflat asta, mi-am dorit să am cât mai multe vieți.
M-am lăsat dusă de val și am uitat să vă spun cine sunt eu. Mă numesc Amalia, am 13 ani, sunt în clasa aVI-a și sunt o iubitoare de cărți după cum cred că v-ați dat deja seama. Am o familie minunată, un cățel pe nume Ricky și un frate mai mare, Robert, care stă toată ziua în camera lui, în fața calculatorului, pierdut în lumea lui virtuală. Nu înțelege ce mi se pare atât de interesant în a sta mereu cu o carte în mână. Singurele lucruri pe care le citește cu drag sunt instrucțiunile jocurilor de pe calculator.
Acum că ați aflat câteva lucruri despre mine a venit momentul să vă povestesc de ce scriu aceste rânduri de fapt. Vreau să vă împărtășesc și vouă una dintre cele mai aventuroase întâmplări din viața mea.
Părea a fi o zi ca oricare alta. Terminasem orele și m-am decis că îmi voi petrece după-amiaza la biblioteca din centrul orașului pentru că la ora de literatură universală ni s-a spus că trebuie să facem un proiect despre personajele noastre preferate. Am ajuns la bibliotecă, i-am lăsat doamnei Susan, bibliotecara, permisul, m-a servit cu un biscuit cu ciocolată așa cum face de fiecare dată și m-am așezat la locul meu, cel pe care mă așez de fiecare dată, undeva în spatele bibliotecii. Acolo simt că mă rup de realitate și pornesc în călătorii neașteptate. Mi-am luat lista cu lecturile pe care mi-am propus încă de la școală să le răsfoiesc și am plecat printre rafturile cu cărți în căutarea acestora. Biblioteca este locul în care mă simt acasă. Este un spațiu al intimității absolute, al emoției, un loc cu totul privat care îmi cuprinde ființa întru totul. Nu cunosc nimic mai încântător decât mirosul cărților vechi, o combinație de note de iarbă, cu urme de vanilie și migdale. Apropo, știați că se fabrică și parfumuri cu un astfel de miros?
Revenind la acea zi, mă plimbam printre rafturile cu cărți pentru a nu știu câta oară. Eram în dreptul cărților lui Edmondo De Amicis, căutându-l pe Cuore. La un moment dat, pe cel mai înalt raft mi-a atras atenția o carte cu totul deosebită, sunt sigură că nu o mai văzusem până atunci. Pe cotorul acesteia, cu niște litere aurii și foarte ciudate scria: „Captiv în lumea cărților!”. Curioasă din fire, nu m-am putu abține și am luat-o din raft. Era foarte grea, iar stratul de praf de pe coperțile acesteia m-a învăluit într-un nor cenușiu. Am deschis ușor prima pagină pe care scria ceva într-o altă limbă, era un cuvânt scris cu litere mari: „Rotuja!”. „Ce ar putea să însemne asta?”m-am întrebat eu nedumerită. În acest moment, cartea mi-a căzut din mână pe podea și am fost absorbită de un vârtej plin cu pulbere de stele, trezindu-mă într-un alt loc. Aveam sentimentul că mai fusesem în acolo cândva, însă nu știam clar unde mă aflu. În timp ce mă scuturam de praful de stele de pe rochiță, aud un glas de copil:
-Bună! Ești nouă pe aici…nu te-am mai văzut. Sigur ești de pe tărâmul celălalt. Arăți ca ceilalți. Poate tu…ne vei salva. Ai ceva special, văd asta în privire.
-Ca ceilalți? Vă voi salva? Stai! Acum știu unde sunt și cine ești. Sunt în atelierul bătrânului Gepetto, iar tu ești Pinocchio, băiețelul din lemn căruia îi crește nasul când minte. Dar tot nu înțeleg la ce te referi când spui că vă voi salva.
-Ai dreptate, draga mea, eu sunt Pinocchio, însă tatăl meu, Gepetto nu mai e prin preajmă de multă vreme și îmi este tare dor de el… Vezi tu, de câțiva ani lumea noastră este într-un haos total și s-a abătut asupra ei un blestem pe care n-a reușit nimeni până acum să-l rupă. O vrăjitoare rea a aruncat o vrajă asupra noastră, iar acum personajele din cărți, paginile, cuvintele și literele s-au amestecat și nu-și mai găsesc locul în povestea de care aparțin. De atunci rătăcim în căutarea celor dragi și încercăm să ne regăsim povestea. Au încercat mulți ca tine să ne ajute, însă toți copiii care au ajuns aici nu au reușit pentru că nu au citit cărțile și au sfârșit și ei captivi în universul cărților. Singurul care poate rupe blestemul este cineva care a citit mult și știe multe povești. Și cred că tu ești aceea! Te rog, salvează-ne!
-Eu…dar…trebuie să mă întorc acasă! Probabil că părinții mei sunt îngrijorați că nu am apărut și mă caută.
-Nu poți părăsi acest tărâm decât dacă reușești să așezi fiecare personaj în povestea sa și să rupi blestemul. Altfel, ești captivă aici pentru totdeauna ca toți ceilalți copii care au ajuns aici!
Trebuia să ies de acolo cât mai repede, altfel părinții mei s-ar fi îngrijorat foarte tare și se pare că eram singura care putea rupe blestemul așa că am plecat împreună cu Pinocchio spre aventura vieții mele. Venise șansa să îmi folosesc toate cunoștințele pe care le-am dobândit în toți acești ani de lectură și să salvez ținutul cărților.
Prima întâlnire a fost cu Remi, băiețelul orfan care nu mai reușea să o găsească pe mătușa sa, doamna Barberin și pe cel mai bun prieten al său, maimuțica Suflețel. I-am promis lui Remi că în curând își va revedea familia. Am mers mai departe și ne-am întâlnit cu frumoasa Albă ca Zăpada care plângea cu șiroaie de lacrimi pentru că nu îi mai văzuse pe cei 7 pitici de multă vreme și pe prințul ei. I-am șters lacrimile și i-am promis că îi voi găsi în curând. Continuându-ne călătoria, pe marginea unui lac, aruncând cu pietre și foarte necăjit l-am recunoscut pe Tom Sawyer, bietul băiat orfan care tânjea de dor după fratele său Sid, cu toate că știm că niciodată nu se înțelesese cu el și cu mătușa Polly. Îi era dor până și de mustrările zilnice ale acesteia pentru năzbâtiile pe care el le făcea. Prietenul său cel mai bun, Huck, cu care trecuse prin toate aventurile, îi lipsea enorm. Tom nu fusese niciodată atât de trist în paginile pe care eu le-am citit. Pe drum m-am întâlnit cu Vrăjitorul din Oz, cu Gretel, Robin Hood, cu Vineri, amicul lui Robinson Crusoe, cu Athos, Portos și Aramis din „Cei trei muschetari” cu Micul Prinț și cu multe alte personaje care îi pierduseră de cei dragi și nu mai reușeau să-și găsească locul. Universul plin de viață și aventură al cărților devenise acum un loc haotic și lipsit de culoare. În călătoria noastră am observat ceva ciudat. Pe toate indicatoarele care arătau direcția către universul fiecărei povești erau niște litere amestecate din care nu înțelegeai nimic. Atunci l-am întrebat pe Pinocchio ce înseamnă acele semne.
-Atunci când vrăjitoarea cea rea a aruncat blestemul asupra lumii noastre a amestecat toate litere astfel încât personajele să nu mai găsească drumul spre casă. Nimeni până acum nu a reușit să pună în ordine litere pentru a obține titlul cărților și nimeni nu a izbutit să vorbească atât de multe limbi astfel încât să se poată înțelege cu personajele rătăcite. Se pare că tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt pasionați de lectură, de citit, scris sau de limbi străine…
Atunci mi-am amintit de mesajul pe care l-am văzut pe prima pagină a cărții în bibliotecă: „ Rotuja!”. Știu! Trebuie citit invers! „AJUTOR!”. Așa vom reuși să punem în ordine literele de pe indicatoare și să le arătăm tuturor drumul corect spre casă. M-am apucat de treabă și după câteva minute bune am pus în ordine toate literele și cuvintele, obținând astfel titlurile cărților. Acum nu-mi mai rămânea decât să găsesc personajele și să le arăt drumul spre casă. Ajunși în mijlocul unei păduri, am zărit o căsuță de turtă dulce, cu geamuri din zahăr ars, cu acoperișul acoperit de marțipan și ușile îmbrăcate într-un strat de ciocolată.
-Aceasta este căsuța lui Hansel și Gretel! am spus eu entuziasmată.
Când am intrat, i-am găsit în fața cuptorului pe cei 7 pitici care coceau de zor la prăjituri.
-Locul vostru nu este aici! Albă ca Zăpada vă așteaptă în căsuța din pădure plângând. Haideți cu mine și vă voi arăta drumul spre casă. Dar prințul ei unde este? am întrebat eu deznădăjduită.
-A plecat într-o zi după lemne pentru cuptor și nu s-a mai întors. Probabil s-a rătăcit din nou. Trebuie să-l găsim. I-ar sfâșia sufletul Albei ca Zăpada dacă nu-l va mai vedea niciodată.
-Nu vă faceți griji! a rostit Pinocchio. Amalia ne va ajuta să-l găsim și pe el.
Am plecat mai departe alături de cei 7 pitici și de Pinocchio. Înaintând prin pădure, dintr-un luminiș am zărit o siluetă a unui bărbat zvelt, chipeș care se antrena singur cu o muschetă.
-Tu trebuie să fii D’ Artagnan! Bunii tăi prieteni Athos, Portos și Aramis te așteaptă. Vino cu noi și te vom duce la ei.
Mergând mai departe, dintr-o scorbură ne-a ieșit în cale o vulpe frumoasă, dar neîmblânzită. Era vulpea cu care Micul Prinț a purtat discuții filosofice și care dorea să fie îmblânzită. S-a alăturat și ea celorlaltor personaje. Pe o insulă pustie, încercând să supraviețuiască l-am întâlnit pe Hansel, fratele lui Gretel.
„Înseamnă că Robinson Crusoe nu poate fi prea departe”, mi-am zis eu atunci. Înaintând părea că am ajuns într-o altă epocă, părea o lume medievală ca cea din povestea lui Robin Hood. Indicatorul ne arăta că ne aflăm în pădurea Sherwoord din Nottinghamshire. Acolo l-am găsit pe Robinson încercând să-și construiască o navă cu care să ajungă înapoi pe insulă la Vineri. Într-un final, după lungi căutări am reușit să găsim toate personajele în locuri total anapoda: pe fratele, mătușa și prietenul lui Tom i-am găsit l-a Paris, pe mătușa și maimuțica lui Remi i-am întâlnit în orașul de smarald din Oz, pe Dorothy, Omul de Tinichea, Toto și Leul cel Fricos i-am găsit pe o planetă îndepărtată pe unde trecuse Micul Prinț, iar pe viteazul rege al Angliei, Richard Inimă de Leu l-am găsit alături de prințul Albei ca Zăpada în Țara Minunilor. Stăteau la un ceai cu Alice și cu iepurele alb. Ce harababură! Vă închipuiți ce greu a fost să le arătăm tuturor personajelor drumul spre casă, însă la final toți cei dragi s-au regăsit și lucrurile erau la locul lor. Poveștile erau gata din nou să fie lecturate de micii cititori.
Acum că am pus lucrurile în ordine nu înțelegeam de ce vraja nu se rupea, însă când l-am văzut pe Pinocchio cu ochii înlăcrimați mi-am amintit de Gepetto! Nu-l găsisem încă pe tatăl său. Până când toate personajele nu se aflau la locul lor eu nu puteam părăsi tărâmul cărților. Dar unde să fie oare? Am călătorit prin tot acest univers și nu l-am găsit pe Gepetto în nicio poveste. Oare pe unde s-a rătăcit?
-N-am fost într-un singur loc! spuse Pinocchio. N-am vizitat tărâmul poveștii tale! Este ultimul loc în care îl putem găsi pe tata, zise băiețelul din lemn cu o voce stinsă.
-Atunci trebuie să încercăm! Wow o călătorie în propria mea poveste! Asta da aventură! Să pornim.
Am traversat un pod sub formă de curcubeu și am intrat printr-un portal magic care ne-a purtat într-o lume scoasă parcă din basmele pe care le-am citit. Peste tot prinți, prințese, cu zâne, spiriduși, cai albi, înaripați, păsări colorate sub formă de cărți, litere agățate prin copaci, cuvinte inscripționate pe toate casele. Cu siguranță aceasta era lumea mea. Printre toate căsuțele și castelele luate din povești se afla și un magazin cu ferestrele prăfuite prin care se vedeau rafturi cu cărți. Era un anticariat. Am intrat și l-am zărit pe Gepetto înconjurat de sute de cărți, încercând să găsească într-una dintre ele drumul spre casă. Când și-a zărit tatăl, Pinocchio a sărit în brațele acestuia strigând de bucurie:
-Tată, te-am găsit!
În acea clipă, o carte de pe rafturile din anticariat a căzut pe podea și din ea a ieșit un alt vârtej care m-a tras înăuntru. În următoarele momente mă aflam pe podeaua bibliotecii înconjurată de familia mea și de cei din bibilotecă.
-Amalia, te simți bine? întrebă îngrijorată mama stropindu-mă cu apă pe față.
-Draga mea, ce s-a întâmplat? Ți s-a făcut rău? zise tata.
-Tocmai am avut parte de cea mai tare aventură din viața mea! M-am întâlnit cu Albă ca Zăpada, piticii săi și prințul, cu Micul Prinț și vulpea sa, cu Robin Hood și Robinson Crusoe, i-am găsit tatăl lui Pinocchio și…ce proiect minunat voi face la literatură!
-Draga de ea, e de la prea multă lectură…zise doamna Susan. Are nevoie de odihnă și de puțin timp departe de cărți. Cred că a făcut un exces.
-Eu ți-am zis să mai lași odată cărțile astea că ți se va face rău!spuse ironic fratele meu.
Eu știu că lectura în exces nu dăunează niciodată și în ciuda faptului că niciunul dintre ai mei nu mi-a crezut povestea sper ca voi cei care ați citit această întâmplare să mă credeți pe cuvânt și să nu vă opriți niciodată din a citi; cititul este singurul mod prin care puțeți călători în toată lumea.
Citește si Rezumatul!
