Semnele de punctuație

Semnele de punctuație sunt semne grafice convenționale care au rolul de a marca în scris organizarea enunțurilor.

Punctul (.)

Se pune punct la sfârșitul enunțului care transmite o informație (enunț asertiv).

Ca semn de punctuație, acesta marchează o pauză în vorbire între propoziții independente din punct de vedere semantic.

Exemplu: Elevii așteaptă vacanța cu nerăbdare. Mai sunt doar câteva zile de școală.

Semnul întrebării (?)

Se pune la sfârșitul unui enunț prin care se solicită informații (enunț interogativ). Marchează intonația propozițiilor sau frazelor interogative.

Exemplu: Unde petreci sărbătorile de iarnă? Cât este kilogramul de mere? Nu ți-am spus eu? De ce nu ai stins lumina? Ce pot să fac?

Semnul exclamării (!)

Marchează grafic intonația frazelor și a propozițiilor exclamative sau imperative.

Se pune la sfârșitul unui enunț care exprimă:

• o strigare (o chemare): Veniți la mine, dragi copii!
• un salut: Bună ziua!
• un ordin (o comandă): Închide fereastra!
• un îndemn: Exersează pentru un rezultat mai bun!
• o rugăminte: Te rog să fii atent!
• o mirare (o exclamație): Ce frumos este acest tablou!

Virgula (,)

Virgula ca semn de punctuație delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul unei porpoziții, stabilind și raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează o pauză scurtă în vorbire, intonația și ritmul vocii.

• Marchează coordonarea prin juxtapunere între cuvinte și propoziții de același fel; altfel spus, virgula separă cuvintele (elementele) unei enumerări, când nu sunt despărțite de cuvintele „ori” și „sau”: Bunicii au cules mere, pere, struguri. Ioana cântă, dansează, se bucură de moment.
• Marchează absența (elidarea) unui cuvânt, de regulă, a verbului: Ioana scrie, Andrei nu.
• pentru a despărți (izola) numele unei persoane de restul enunțului, adică pentru a separa un substantiv în vocativ de restul propoziției: Ionel, vin’ la mama!
• Izolează construcții incidente sau apoziții de restul enunțului: Andrei, cu un mers agale, se îndreaptă spre mașină. Domnul Popescu, profesorul meu, este un mentor deosebit.
• Izolează interjecțiile de restul enunțului: Ah, ce bine că ai ajuns!
• Izolează anumite atribute sau circumstanțiale de restul enunțului: Articolul ei, publicat ieri, a făcut furori. De mic, copilul se cățăra peste tot.
• Izolează anumite propoziții în cadrul frazei: Deși am dezamăgit-o, tot m-a chemat la ea. Poți să pleci, dar să nu uiți fereastra deschisă.

În propoziții, virgula apare:

• Între părți de propoziție de același fel, atunci când nu sunt legate prin conjuncțiile „și”/ „sau”:

Adierea vântului, trilul păsărilor, razele soarelui anunță venirea primăverii.

Andrei este talentat, ambițios, diplomat.

Și-a cumpărat o bluză roșie, elegantă, scumpă.

• Între substantiv și o apoziție explicativă, iar dacă după aceasta mai urmează o altă parte de propoziție, apoziția se intercalează între virgule:

Am cunoscut-o pe Ioana, sora lui.

Domnul Popescu, medicul, este unul dintre cei mai renumiți medici cardiologi.

• După o construcție cu gerunziu sau participiu așezată la începutul enunțului:

Auzind acestea, s-a supărat foarte tare.

Ajuns acolo, a fost luat la întrebări.

• Circumstanțialele așezate între subiect și predicat se marchează prin virgule, dacă subiectul se află în fața predicatului:

Andrei, nemaiputând face nimic, a ieșit din competiție.

Situația, în momentul de față, este clară.

• Cuvintele sau construcțiile incidente se intercalează între virgule:

La vară vom merge, cel mai probabil, la bunici.

El va fi, fără doar și poate, un campion.

• După adverbele de afirmație sau negație:

Desigur, i s-a părut.

Nu, nu mi s-a părut.

• După un substantiv în cazul vocativ:

Ionele, vino aici!

Andrei, unde pleci?

• După interjecții:

Hei, ce faci?

• Conjuncția concluzivă „așadar” și locuțiunea conjuncțională „prin urmare” așezate în interiorul enunțului se pune între virgule:

La anul, așadar, veți avea nunta.

Vom decide, prin urmare, demiterea lui din funcția de primar.

• Marchează lipsa unui cuvânt, de obicei a unui verb:

Unul dintre elevi a învățat poezia, celălalt nu.

În frază, virgula apare:

• Între propozițiile coordonate prin juxtapunere:

A cântat, a dansat și a recitat versuri din poemele lui Eminescu.

• Între coordonatele de orice fel:

Îi place să danseze, să cânte, să recite.

• Între propozițiile coordonate adversativ:

A trecut pe la noi, dar nu eram acasă.

• Între coordonatele disjunctive, când amândouă încep cu conjuncțiile ba, fie, ori, sau:

Ba vrea, ba nu vrea. Fie vine, fie pleacă. Ori știe, ori nu știe despre ce e vorba. Sau merge cu noi, sau rămâne acasă.

• Înaintea unei propoziții coordonate conclusiv:

A învățat foarte mult, așa că va lua examenul.

ATENȚIE!

NU se pune niciodată virgulă:

• Între părți de propoziție de același fel când sunt separate prin conjuncțiile „și”/ „sau”:

Cățelul și pisica se joacă.

Mănânci prăjitură sau înghețată?

• Între subiect și predicat:

Andrei citește „Vrăjitorul din Oz”.

• Complementele directe și indirecte așezate după predicat:

I-am cumpărat mamei o rochie din mătase.

Am dat cărțile unui coleg din clasă.

• Conjuncțiile „însă”, „deci” și adverbul „totuși”, așezate în interiorul enunțului:

Am depus toate eforturile însă fără niciun rezultat.

A plecat deci fără să ne spună.

A făcut un sacrificiu totuși destul de mare.

• Între coordonatele legate prin conjuncția copulativă „și” ori prin conjuncția disjunctivă „sau”:

Ioana gătește și are grijă de nepoțelul ei.

A mințit sau a spus adevărul?

• Între propozițiile subiective și cele predicative, indiferent de locul lor față de propoziția regentă:

Trebuie să îi faci o vizită bunicii în preajma sărbătorilor.

Aceasta este ceea ce numim implicare și devotament.

• Atributiva neizolată nu se desparte niciodată de cuvântul pe care-l determină:

Am găsit hotelul pe care l-ați recomandat voi.

• Propozițiile completive de agent nu se despart prin virgulă de regenta lor:

Noile reguli au fost adoptate de către cei care asigură siguranța statului.

Două puncte (:):

Se pun pentru:

• A anunța vorbirea directă, intervenția unui personaj:

Copilul zise cu vocea tremurândă:

-Nu reușesc să găsesc drumul spre casă.

• Înaintea unei enumerări: Florile din grădină sunt invadate de albine, fluturi și furnici.
• Înaintea citării unui text:

George Călinescu afirma despre Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.”

Punct și virgulă (;):

Se utilizează în frazele mai lungi, substituind virgula, pentru a despărți propozițiile sau grupurile de propoziții care formează unități relativ independente: „Pe lângă aceasta, mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.”   (Ion Creangă)

Linia de dialog (-):

Linia de dialog marchează dialogul dintre două sau mai multe persoane/personaje și se utilizează înaintea replicilor.

Exemplu:

„Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui:
— Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki. Celălalt aiura:
— O cheamă Măria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată…”

(Fram, ursul polar-Cezar Petrescu)

Linia de pauză (-):

-Se folosește cu rol de virgulă în interiorul unei propoziții sau al unei fraze, pentru a delimita cuvintele/ construcțiile incidente: Trebuie să urcăm până în vârf-spuse el- și apoi vom știi ce avem de făcut.

-Marchează elipsa unor secvențe: El răspunse, ea-nimic.

Ghilimelele sau semnele citării („…”)

Ghilimelele se utilizează atunci când reproducem întocmai cuvinte, titluri, enunțuri sau texte scrise, spuse sau gândite de cineva.

Exemplu:

„Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:

– Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!

– Altă pagubă să n-am! Răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da’ până una alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!

– Nici nu mă gândesc să-l iau, răspunse Albă-ca-Zăpada, n-am voie să primesc nimic!

– Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? Strecură ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.

Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.”

(fragment din Albă ca Zăpada de Frații Grimm)

Parantezele rotunde ( ) și parantezele drepte [ ] – izolează cuvinte sau grupuri de cuvinte pentru a aduce explicații suplimentare mesajului.

Parantezele rotunde – cuprind explicații, amănunte, precizări suplimentare, care completează înțelesul propoziției sau al frazei.

• Explică un alt cuvânt sau sensul unei propoziții:

Domnul Ionescu a fost un mentor (îndrumător) îndrăgit de toți copiii.

I s-a spus dintotdeauna Prichindel (a primit această poreclă ca urmare a staturii sale).

• În textele dramatice indicațiile scenice (didascaliile) apar între paranteze:

TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „…Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!… Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz!

Parantezele drepte-se utilizează pentru a explica un adaos făcut de noi într-un text citat:

„[Pe părintele Trandafir] sã-l ţinã Dumnezeu! Este om bun; a învãţat multã carte şi cântã mai frumos decât chiar şi rãposatul tatãl sãu, Dumnezeu sã-l ierte! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpãnit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este pãrintele Trandafir. Adunã din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca sã aibã pentru sine şi pentru alţii.”

Punctele de suspensie (…)

Marchează o pauză în vorbire, care poate avea loc în orice parte a propoziției sau a frazei și exprimă o emoție, o ezitare sau un îndemn la meditație.

Punctele de suspensie apar:

• Între propoziții de același fel: Se gândește…scrie…taie…
• Între cuvinte explicative: Uneori…foarte rar…mai scrie câte ceva.
• În vorbirea incoerentă: Acesta este…este…un…un….obiect necunoscut.
• În cadrul citatelor, când marchează lipsa unor cuvinte, propoziții sau fraze:

Exemplu:

„Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă. (…) Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea.”

(fragment din Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă)

• După titlurile unor poezii atunci când se reia primul vers sau o parte din el: „La mijloc de codru des…”, O, rămâi…”
• Atunci când exprimă stări, atitudini, surprinderea, fiind însoțite uneori de semnul întrebării sau de cel al exclamării:

Exemplu: Ai fost la munte și mie nu mi-ai spus…?!
Image by Freepik